Textul de mai jos a fost scris ca prefață la ORICUM™. Nu a rămas în carte. Mi-a plăcut prea mult ca să-l las într-un sertar.

În dreptul primei întrebări scrisesem foarte clar: „Descrie ce faci în maximum trei propoziții.”

Răspunsul a continuat mult după a treia.

Am recitit întrebarea. Nu era ambiguă. Nu se strecurase în ea nicio virgulă care să poată fi interpretată generos și niciun asterisc care să deschidă, în cazuri speciale, o anexă. Cerusem trei propoziții și primisem povestea unei profesii care nu voia să încapă în ele.

Aș fi putut să reduc răspunsul până când ar fi intrat cuminte în spațiul pe care i-l pregătisem. Din punct de vedere editorial, aș fi avut dreptate.

Numai că nu m-a interesat niciodată foarte mult să am dreptate în fața unui răspuns viu.

M-a interesat ce se întâmplase acolo.

Poate că omul din fața mea nu mai fusese întrebat de multă vreme ce face cu adevărat. Poate că titlul oficial îi rămăsese prea mic. Poate că cele trei propoziții atinseseră un loc pentru care nu exista o formulare scurtă. Sau poate că, după ani în care profesia lui fusese redusă la o casetă de prezentare, cineva îi oferise în sfârșit o pagină și nu era dispus să o lase goală.

Nu am redus răspunsul la trei propoziții numai ca să respecte marginea întrebării.

Acesta a fost unul dintre primele momente în care am înțeles că ORICUM™ nu avea să fie exact cartea pe care o proiectasem. Avea să fie cartea care creștea în spațiul dintre intenția mea și nevoia lor de a spune mai mult.

La început, planul părea simplu.

Citisem Tribe of Mentors, cartea lui Tim Ferriss construită din răspunsurile mai multor oameni la același set de întrebări. Mă fascinase mecanismul. Aceleași cuvinte intrau în vieți diferite și se întorceau de fiecare dată cu altă greutate. O întrebare aparent banală putea deschide, într-un om, o ușă pe care alta nici măcar nu o atingea.

Mi-am dorit să văd ce s-ar întâmpla dacă am purta o asemenea conversație aici, cu profesioniști care construiesc, conduc, predau, creează, pierd, reîncep și rareori au timp să se oprească suficient cât să observe cum au ajuns să gândească așa cum gândesc.

Nu voiam să le cer secretul succesului. Oamenii au învățat să răspundă prea bine la întrebarea aceasta.

Succesul, privit din urmă, capătă o ordine pe care nu a avut-o niciodată în timp ce se întâmpla. Întâmplările se aliniază, ezitările dispar, iar o decizie luată într-o marți oarecare începe să semene cu destinul.

Mă interesa marțea aceea.

Momentul în care omul încă nu știa dacă va funcționa. Telefonul pe care l-a dat fără să aibă următoarea mutare pregătită. Proiectul început înainte să existe aprobarea tuturor. Lucrul la care a renunțat, deși din afară părea că ar trebui să continue. Primele zece minute ale unui blocaj, înainte ca experiența să fie transformată într-o lecție bună pentru scenă.

Am scris cincisprezece întrebări.

Le-am pus limite tocmai fiindcă voiam să trec dincolo de răspunsurile exersate. Trei propoziții în locul biografiei oficiale. Cincizeci de lei și o zi liberă, ca ideea să nu poată fi salvată de un buget. Zece minute, ca omul să nu aibă timp să construiască o teorie despre propriul blocaj. O întrebare despre cel mai prost sfat din domeniul lui, fiindcă uneori afli mai repede cine este cineva din lucrul pe care refuză să îl repete.

Întrebările au rămas aceleași.

Oamenii, din fericire, nu.

Unii au răspuns exact. Alții au ocolit întrebarea și au ajuns, câteva paragrafe mai târziu, într-un loc mai important decât cel spre care îi trimisesem eu. Unii au oferit o poveste acolo unde cerusem o propoziție. Alții au lăsat o propoziție acolo unde mă așteptam la o poveste.

La început am privit aceste abateri ca pe ceva ce urma să rezolv la editare. Apoi am început să le citesc ca pe niște răspunsuri în sine.

O întrebare nu se măsoară numai prin precizia răspunsului primit. Uneori se măsoară prin distanța pe care îl face pe celălalt să o parcurgă.

Cartea a crescut astfel, nu după geometria impecabilă a unui formular, ci după logica mai puțin disciplinată a unei conversații. Am păstrat cele cincisprezece întrebări pentru că ele sunt structura comună, masa la care i-am invitat pe toți. Nu am cerut însă fiecărei voci să stea în aceeași poziție pe scaun.

Am intervenit acolo unde forma orală avea nevoie de claritate, unde o repetiție ascundea ideea sau unde o propoziție trebuia ajutată să ajungă întreagă la cititor. Dar nu am vrut să fac din vocile lor o singură voce, oricât de elegantă ar fi putut deveni ea.

Ar fi fost simplu.

Este foarte simplu acum.

Trăim într-un timp în care aproape orice text poate fi făcut mai fluent în câteva secunde. Îi putem netezi ezitările, corecta respirația, ordona ideile și oferi acea siguranță impecabilă pe care oamenii reali o au atât de rar când vorbesc despre lucrurile care contează.

Putem face toate vocile să sune bine.

Pericolul este să înceapă să sune la fel.

În ORICUM™ am preferat să se audă omul. Uneori precis, alteori abundent. Uneori foarte sigur de ceea ce spune, alteori surprins de propriul răspuns. Există pagini în care se simte că omul a gândit în timp ce vorbea. Nu consider aceasta o imperfecțiune. Este unul dintre puținele privilegii pe care o conversație adevărată ni le mai oferă: șansa de a fi prezenți când un gând încă nu știe exact ce formă va lua.

Mi-ar plăcea să citești aceste interviuri ca și când ai fi rămas într-un studio după ce s-a aprins lumina roșie a microfonului, iar oamenii au uitat pentru o vreme că există un public.

Tu nu trebuie să răspunzi. Nu trebuie nici măcar să fii de acord. Poți să observi locul în care un om ezită înaintea unei amintiri, răspunsul în care altul se apără puțin prea repede sau felul în care doi contributori, care nu s-au întâlnit și nu și-au citit răspunsurile, ajung să se contrazică de la zeci de pagini distanță.

Unul spune că trebuie să începi înainte să ai curaj. Altul nu ar fi început fără el.

Unul a continuat fiindcă nu vedea altă cale. Altul a descoperit că actul lui de curaj a fost să se oprească.

Nu am încercat să îi aduc la aceeași concluzie. Nu cred că o carte despre decizii adevărate ar trebui să se încheie cu unanimitate.

Există încă un lucru neobișnuit la cartea pe care o ții în mână.

Nu toate exemplarele încep la fel.

Fiecare contributor primește o versiune în care propriul interviu deschide volumul. De acolo, cititorul merge către celelalte voci. Cartea ajunge astfel în lume prin mai multe uși, purtată de comunități diferite și deschisă, de fiecare dată, de altcineva.

Sunt atâtea puncte de început câți contributori sunt și, pe măsură ce volumele se întâlnesc și circulă, sute de configurații ale aceleiași conversații.

Nu există o ordine definitivă.

Mi se pare potrivit pentru o carte numită ORICUM™.

Ne petrecem o parte considerabilă din viață încercând să așezăm oamenii într-o ordine. Cine a ajuns primul, cine știe mai mult, cine merită pagina din față. Cartea aceasta schimbă ordinea fără să schimbe oamenii. Într-un exemplar, cineva îți deschide ușa. În altul, același om te așteaptă mai târziu.

Dacă ai primit cartea de la un contributor, probabil că vocea lui este prima pe care o vei auzi. Nu fiindcă ar fi mai importantă decât celelalte, ci fiindcă orice conversație are nevoie de cineva care să spună primul cuvânt.

De aici poți citi cum vrei.

Poți rămâne lângă un contributor până la capătul interviului și urmări nu numai ce spune, ci și cum se schimbă felul în care răspunde.

Poți căuta aceeași întrebare în mai multe interviuri. Așa se vede cel mai bine cât de puțin seamănă oamenii între ei chiar și atunci când folosesc aceleași cuvinte.

Poți deschide cartea la întâmplare.

Unele cărți cer disciplină. Aceasta cere mai ales curiozitate.

Titlul a venit dintr-un cuvânt pe care îl folosim în două feluri aproape opuse.

Spunem „oricum” când nimic nu mai pare să conteze. Oricum nu ar fi mers. Oricum nu aveam nicio șansă. Oricum era prea târziu.

Dar îl spunem și în clipa în care toate argumentele împotrivă rămân valabile și, cu toate acestea, facem pasul.

Mi-a fost frică. Nu eram pregătit. Nu știam ce urma.

Am făcut-o oricum.

Între aceste două sensuri încape o viață întreagă. Poate și această carte.

Nu vei găsi aici o formulă comună tuturor contributorilor. Dacă ar fi existat una, cincisprezece întrebări ar fi fost o risipă de hârtie. Vei găsi alegeri care au funcționat și alegeri al căror preț se simte încă în răspuns. Vei găsi oameni care au mers înainte și oameni care au avut nevoie să se întoarcă. Uneori nu vei ști cine a avut dreptate.

Nici eu nu știu.

Eu am pus întrebările cu o anumită intenție. Ei au răspuns din locul în care se aflau atunci. Acum cartea a ajuns la al treilea participant al conversației.

La tine.

Poate că un răspuns va trece pe lângă tine fără să lase nimic. Altul se va opri exact într-un loc pe care nu știai să îl numești. Așa se întâmplă într-o conversație bună. Nu reții tot. Reții propoziția care pare că te aștepta.

În dreptul primei întrebări cerusem maximum trei propoziții.

Răspunsul a continuat după a treia.

Din fericire, și cartea la fel.

Cum ajungi la un exemplar

Textul de mai sus a fost scris pentru cineva care ține deja cartea în mână. Tu, cel mai probabil, nu o ții.

ORICUM™ nu se vinde. Ajunge la cititori într-un singur fel: prin cei 61 de contributori. Fiecare are exemplarele lui. Fiecare are oamenii lui. Și fiecare deschide cartea cu propria voce, fiindcă în exemplarul lui interviul lui este primul. De-asta nu există buton de cumpărare aici și nici nu o să apară vreunul.

Lista completă e pe lansare.oricum.online, împreună cu povestea seriei și cu ce s-a întâmplat pe 21 august la Aula Carol I. Nu e o listă de nume. Fiecare contributor are pagina lui, cu interviul lui și cu ce face în lume. Unii sunt în volumul 1, alții în 2, alții în 3.

Citește lista încet. Nu ca pe un cuprins, ci ca pe o sală în care tocmai ai intrat. Sunt șanse mari să recunoști pe cineva. Sau, mai interesant, să nu recunoști pe nimeni și să te oprești oricum la un răspuns.

De la omul acela se ia cartea. Și tot de la el începe.

Da, e mai complicat decât un clic. Complicația e chiar ideea. Cartea asta circulă prin oameni, nu prin coșuri de cumpărături, iar drumul până la ea face parte din ce este ea.

Vezi cei 61 de contributori și interviurile lor →

Dacă ai citit întrebările și ți-a venit un răspuns

Seria nu s-a încheiat cu trei volume.

Contributorii de până acum nu au aplicat nicăieri. Au fost invitați, aproape toți de către cineva care era deja înăuntru. Așa se construiește și mai departe.

Dacă în timp ce citeai ți-a venit în minte un răspuns la vreuna dintre cele cincisprezece întrebări, și nu unul pregătit dinainte, ci unul care te-a surprins pe tine, spune-mi.

Seriile noi se anunță întâi în grupul meu de WhatsApp, înainte să ajungă oriunde altundeva. Sau scrie-mi direct pe Instagram, @andreea.halikias.

Descrie ce faci în maximum trei propoziții.

Știm amândoi ce se întâmplă de obicei cu limita asta.